Archive for the ‘Mihai Duţescu’ Category

Primele rânduri cu o minimă încărcătură poetică le-am scris pe la 29 ani – adică acum vreo 2 ani.

Era în august şi era foarte cald, umblam gol prin casă, climatizarea pornită, draperiile trase. Executam serii de duşuri reci la fiecare 2 ore, îmi făcusem un gazpacho cu multe cuburi de gheaţă şi, foarte important, vorbeam pe mess cu surioara mea. Care îmi spunea că şi ea găteşte ceva, face mâncare de mazăre, în sfârşit, un miracol, având în vedere canicula de afară şi mai ales faptul că ea fusese dintotdeauna aşa, cumva anti faze de-astea gospodăreşti etc. Dar era îndrăgostită, peste un an avea să se căsătorească şi în situaţii de-astea oamenii îşi depăşesc limitele, fac multe lucruri aiurea.

Vorbeam aşadar cu ea pe mess, şi-mi spunea tot felul de chestii frumoase, iar conversaţia aceea mi s-a părut la un moment dat că prinde nuanţe poetice. Ceva gen „da, gătesc / fac mazăre acum / şi pe la prânz mi-am amintit de găleata de gunoi / care stătea în soare pe balcon / şi care are vreo 10 kg capacitate / fiindcă am zis că vreau eficienţă atunci când am luat-o / deci am spălat la ea o oră / s-au adeverit previziunile mamei: ne mănâncă viermii / la propriu / era plină de viermi”. Am luat cu copy & paste fragmentul ăsta, i-am pus diacritice şi l-am păstrat. Nu era scris de mine, dar îmi declanşase ceva, fiindcă de atunci am început să notez tot felul de lucruri, am început să citesc cu mai multă atenţie, am descoperit că după „Dublu CD”, de exemplu, care era cea mai recentă carte de poezii pe care o citisem, cu ani în urmă, mai fuseseră publicate câteva zeci. Dintre care unele foarte bune, ale unor oameni care gândeau cam ca mine – poate nu întâmplător, dată fiind vârsta apropiată – şi tot aşa.

Am intrat pe clubliterar în martie 2009 şi am învăţat să fiu mai selectiv cu ce scriu. Apoi, încurajat de câţiva dintre cei de acolo, am strâns o parte din texte şi le-am trimis la Cartea Românească pentru concursul de debut, pe care l-am câştigat. Aşa a apărut volumul „şi toată bucuria acelor ani trişti”.

În primele zile după debut m-au sunat foşti colegi de facultate, oameni care nu mai citiseră nicio poezie de la „Leoaică tânără iubirea” încoace – altfel, persoane inteligente – dar care aflaseră că am lansare de carte. Iniţial s-au speriat puţin, crezând că am probleme psihice, sau că nu mai am nimic de lucru (eu sunt arhitect în viaţa de toate zilele) şi m-a lovit criza fatal, deci am timp de poezii etc. Dar după ce s-au obişnuit cu ideea, au cumpărat cartea, au citit-o şi mi-au zis că le-a plăcut mult. Asta mi s-a părut drăguţ, chiar dacă ştiu că există riscul ca unii care te cunosc, dar n-au habar de poezie, să judece distorsionat nişte texte oarecum autobiografice, ca ale mele. Mai exact, să-i fută grija la modul „dl. Corneliu ăsta e chiar pe bune?” în loc să citească poemele ca şi când ar vedea un film, de exemplu. Cam asta.

Anunțuri