Archive for the ‘Alexandra Tomiță’ Category

alexandra tomiţă

Posted: Iunie 21, 2010 in Alexandra Tomiță

Nu m-am gîndit pînă acum pe îndelete la experienţa debutului meu literar. Iar acum, oprindu-mă asupra ei, îmi dau seama că, de fapt, am avut parte de două experienţe distincte: debutul revuistic, să-i spun aşa, din urmă cu vreo paisprezece ani, aproape uitat pînă şi de mine, şi cel editorial, relativ recent. Versuri, în 1996, respectiv o monografie despre protocronism, în 2007.

De ce numesc „distincte” experienţele astea? Aş zice că din două motive destul de limpezi: forma de expresie şi impactul psihologico-sociologic al fiecăreia.  Sună cam scolastic, aşa că o să îndulcesc un pic rememorarea spunîndu-vă că debutul meu ca poetesă mi-a adus, pe lîngă larga recunoaştere a colegilor de an, a colegelor din cămin (eram studentă) şi a unui vînzător de la chioşcul cu ziare şi reviste din centrul Clujului, o neaşteptată recompensă pecuniară (drepturi de autor, sintagmă care pe atunci nu-mi spunea mai nimic),  pe care am cheltuit-o integral, în aceeaşi după-amiază, pe trei kilograme de mere de vară.

Monografia despre protocronism a fost cu totul altceva. Nici nu mi se năzărise, parcurgînd, cînd cu delicii (sic!), cînd cu foieli şi căscaturi de ins plictisit, alegaţiile abracadabrante ale unui Dan Zamfirescu, C. V. Tudor, Artur Silvestri & Co., pe care le voiam sintetizate într-o disertaţie de final de master, că voi ajunge să dezvolt într-un volum de peste 300 de pagini acel text sec şi succint. De fapt, nu atît scrierea cărţii mi se părea un scenariu fantast, cît publicarea ei, şi mai ales la o editură de prestigiu. (Nu participasem la nici unul dintre concursurile organizate de unele edituri pentru selecţia şi publicarea debutanţilor, aşa că ratasem deja o şansă, cel puţin în anul acela. Nu cunoşteam pe nimeni din lumea foarte bună a editorilor autohtoni, iar sugestiile pe care o faimoasă editură bucureşteană le postase pe situl propriu, întru uzul şi luarea-aminte a autorilor neconsacraţi care ar fi dorit s-o abordeze cu manuscrisele lor, aproape că mă făcuseră să cred că actul publicării „la centru”, cînd nu ştii pe nimeni, era pur noroc, aranjament ori ambele. De ce musai ţineai tu să publici la o editură vizibilă, dragă Alexandra?, v-aţi putea întreba, şi pe bună dreptate. Vă răspund cu mîna pe inimă că habar nu am. O fi fost oareşce orgoliu auctorial la mijloc, nu zic ba, aţîţat de încurajările celor care apucaseră să citească bruionul de studiu, o fi fost simplă încercare a mării centrului cu degetul provincial, or fi fost toate la un loc…) Iar cronicile şi premiile de după apariţia volumului mi-au fost de neînchipuit chiar şi atunci cînd am ţinut în mînă primul exemplar, pe care l-am citit din scoarţă-n scoarţă, de la pagina de gardă la coperta a patra, privindu-mi poza de parcă ar fi fost a altcuiva. Dar, pînă acolo, a mai fost şi gustul amărui dat de un editor căruia îi ofertasem cartea (încă în draft) şi care mi-a răspuns, într-un tîrziu şi după un încă un e-mail de rapel al meu, că nu intru în a sa panoplie. A mai fost telefonul dat de doamna Mădălina Ghiu, de la Cartea Românească, într-o după-amiază de vară tîrzie, prin care mă anunţa că propunerea mea fusese acceptată la publicare şi că aştepta textul integral. Au fost îndelungile şi tensionatele pertractări cu aceeaşi extraordinară M. Ghiu, asupra unor clauze din contractul de editare – am renunţat urgent la „amendamentele” mele, cînd mi s-a atras atenţia că, dacă nu mi le retrag, este probabil ca editura să renunţe la publicarea volumului meu. A fost drumul din Cluj la Bucureşti, la Cartea Românească, pentru semnarea contractului de editare (orice debutant cred că-şi aminteşte emoţia aceea unică a momentului în care îşi aşterne semnătura pe contractul de editare, simţindu-se brusc responsabilizat şi cumva sustras din lumea scriiturii sale, oricare ar fi ea). A fost recitirea cărţii în şpalt, pentru bunul de tipar. Au fost foarte desele accesări ale sitului Cărţii Româneşti, în aşteptarea anunţului de apariţie a volumului. A fost bucuria din ziua în care, în sfîrşit, am văzut coperta şi rezumatul cărţii pe sit (păstrez şi acum printscreen-urile!). A fost emoţia tahicardică de la lansare, la „Gaudeamus” cînd îi spuneam, tremurînd, lui Daniel Cristea-Enache (urma să prezinte cartea, alături de Bogdan Creţu şi Laszlo Alexandru), că nu mă văd în stare să rostesc mai mult de două-trei fraze, ceea ce am şi făcut, cu mari şi, cred, vizibile dificultăţi. Apoi, au venit cronicile, nominalizările la premii, cele două premii importante, ba chiar şi invitaţii la cîteva emisiuni TV. Era cu mult mai mult decît aşteptasem…

Scriind toate astea, îmi dau seama că nu prea numeroşi debutanţi au parte de o asemenea primire. Publici unde şi cînd reuşeşti, apoi aştepţi. De fapt, asta mi se pare iarăşi o chestiune interesantă: oare noi toţi începătorii aşteptăm reacţia celorlalţi la ceea ce am produs?

Mă gîndesc mai ales la reacţiile pe care le dorim, le aşteptăm, le prezumăm din partea Lor, a consacraţilor şi consacratorilor. Aş fi cu totul nesinceră dacă n-aş recunoaşte că, în primele cinci-şase luni de la apariţia monografiei, nu m-am căutat pe Google măcar de două ori pe săptămînă. Muream de curiozitate să văd dacă se scrie despre ea, cine şi ce şi cum. Doar debutasem la ditamai editura, nu? Ce defecte îi găseşte? Dar calităţi? etc.

E oare un tipar al expectanţelor de acest fel la debut? Oare cu vremea aceste emoţii şi temeri se pierd, se estompează, mai ales dacă debutantul devine la rîndu-i (re)cunoscut? I. D. Suchianu, de pildă, nu-şi mai aducea aminte dacă debutul său a produs vreo reacţie în lumea literară a epocii (era prin 1930, iar el publicase un eseu savant despre Thomas Hardy). Nici nu-l prea interesase reacţia altora la acel text, zicea el, mulţi ani după. Pe de altă parte, Henriette Yvonne Stahl îşi amintea şi la o vîrstă înaintată că, despre a ei „Voica” de debut (1924) scriseseră cu mare entuziasm Sadoveanu, Ibrăileanu, Ralea, Iorga. Debutanta primise o telegramă de felicitare din partea lui Nicolae Titulescu însuşi! (E drept că gestul cu pricina ţinea cumva şi de un soi de afectivitate protocolară, tatăl ei avînd ilustre şi trainice legături în mediile politice şi artistice de pe atunci…)

Oricum, eu cred că experienţa debutului e esenţială, indiferent de ce urmează. Are în ea prospeţimea, tonusul şi, mai mult decît orice, promisiunea, adică energia oricărui început. Poate la asta se şi gîndea Cesare Pavese cînd scria că „... un singur lucru (printre multe altele) mi se pare insuportabil pentru un artist: să nu se mai simtă la început de drum”.

Alexandra Tomiţă s-a născut în Constanţa, la 1 septembrie 1974.

Debutul editorial s-a produs cu volumul O istorie “glorioasă”. Dosarul protocronismului românesc (Editura Cartea Românească, 2007). Cartea  a primit Premiul de debut pentru anul 2007 al revistei România literară şi Premiul pentru Cartea de Debut pe anul 2007, decernat de Uniunea Scriitorilor din România.

A publicat, de asemenea, studiul “Cîntînd afonia puterii. Cultul personalităţii în România ceauşistă” în volumul Intelectualii şi regimul comunist. Istoriile unei relaţii (Anuarul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, Iaşi, Polirom, 2009).